Fata fara complimente

De cand ma stiu, nu prea am avut parte de complimente, cel putin nu legate de (mega)aspectul meu fizic. Insa, de cand ma stiu am avut parte (si tind sa cred ca fiecare dintre noi) de cele mai tampite afirmatii, pe care interlocutorii le credeau… complimente.

Pe la vreo sapte ani asa, am inceput sa port si sa-mi fac bratari multiple din margele de nisip si paste fainoase. Trecem peste bataia incasata ca am decupat cuverturi traditionale vechi de vreo suta de ani ca sa “fac rost” de margele de nisip. Ajungem direct la motiv: ma obosea ca lumea din jur sa se uite la mainile mele sau sa imi pipaie incheieturile mainilor, sa ma priveasca cu mila pe care o ai fata de un om bolnav si sa-mi spuna: “fata, da’ ce manute ai… “, sa va mai zic ca si acum aud porcaria asta?!

Apoi, prin adolescenta, unde mergeam cu maica-mea, pe acolo auzeam “vaai, parca ati fi doua surori, nu mama si fiica”. Nu cred ca l-a traznit pe niciunul faptul ca in timp ce maica-mii ii facea un compliment, mie nu! Imi amintesc ca i-am zis o data unui apropiat, cu o fata glumesta asa “ahh, mersi, m-ai facut batrana”. S-a uitat omul crucis, n-a priceput din prima si mi-a zis apoi jenat, “ahh, stii si tu cum se zice”, dar de atunci n-a mai facut “complimentul” asta!

Si trec anii, s-ajung la faza in care, ca orice fata,mai cochetez cu moda, cu make -upul, cu pantalonii albi (slabanoagele stiu de ce), cu tocurile, cu sutienul cu (muult) burete, etc. Si-n timp ce-mi dau salariul pe un palton si-o geanta, aud “complimente” din astea de te ia cu lesin: “tu ai fi draguta asa, dar esti slaba moarta”! Si-mi zic: ma ce frumos!, oare ce femeie din lumea asta n-ar vrea sa auda ca e draguta ca o mortaciune?!

Si pentru ca viata e roz dar uneori nedreapta, ma asez la casa mea si fac copii. Stiti ce aud de vreo cinci ani incoace?! “Doamne, ce copii frumosi ai. Seamana leiti cu ta-su!” Adica, daca semanau (si) cu ma-sa erau urati, nu?! Bine c-am avut noroc cu ta-su!