Panait Istrati – Mos Anghel

„Sa nu dea Dumnezeu omului, atata cat poate sa duca pe umeri! Si cate nenorociri nu poate un om sa duca pe umerii lui!

Imi place „golanul” asta de nu mai pot! De la felul in care scrie, pana la povestea vietii sale. L-am furat tot de la tata, cred ca prima oara am citit si rascitit Codin, una dintre cartile care imi ramane agatata de suflet, orice ar fi. Mos Anghel insa mi-a raspuns la niste intrebari legate de Dumnezeu, de simplitate si de lucrurile care conteaza cu adevarat in viata. Dar mai ales, mi-a reamintit cat de fragili suntem. Iar citatul asta despre cat si cum ni le da Dumnezeu, e filosofie de viata. Prima oara m-am impiedicat de el in Codin, apoi l-am citit si in Chira Chiralina, iar daca apuci sa citesti macar franturi din povestea vietii lui Panait Istrati, intelegi de ce acest citat este omniprezent in scrierile sale.

Cartea este despre un om ajuns la capatul puterilor emotionale, care se avanta intr-un fel de sinucidere prelungita, chinuindu-se cu propriile regrete, decizii si dureri. O automutilare emotionala, un masochism sentimental (!) care va servi lectii de viata celor din jur. Pe alocuri, lectiile de viata oferite de Mos Anghel nepotului sau, si felul in care sunt oferite, se aseamana cu cele din Zorba Grecul fara a fi vorba de inspiratie. Cred ca asemanarea se datoreaza aprecierii si apropierii dintre Kazantzakis si Istrati care au fost buni prieteni.

Mos Anghel este povestea unui om muncitor, iubit si respectat, un om ca toti romanii aia simpli, barbat care isi tine casa si impune respect celor needucati sa respecte. Un pic dur, arogant dar cu dragoste fata de oameni si de Dumnezeu. Insa cand soarta incepe sa il puna la incercari, Mos Anghel mai gaseste in el o sfarama de speranta si lupta pana la ultima suflare chiar daca isi ingroapa sotia si doi copii. Sa fie soarta mai puternica decat omul? Sa mai gaseasca omul puterea de a lupta dupa ce isi ingroapa si al treilea copil? Sa mai gaseasca omul putere sa traiasca demn si moral, cu iubire de oameni si de Dumnezeu? Asta numai romanul ne spune, eu doar va spicuiesc citate!

„A lor e vina (a preotilor), daca astazi eu nu mai am credinta in Dumnezeu. De ce s-au apucat sa ne dea un arhitect atotputernic si care se amesteca intr-una in viata noastra? Nimic nu e adevarat in povestea asta. Dar adevarul trebuie sa fie undeva. Unde? nu stiu. Ce stiu e ca traim, suferim si murim prosteste, fara sa stim nici de ce, nici cum. Mai stiu ca marea noastra greseala e ca alergam prea tare dupa fericire, pe cand viata ramane nepasatoare dorintelor noastre. Daca suntem fericiti, e din intamplare, iar daca suntem nenorociti, e tot din intamplare. In marea asta plina de stanci, care e viata, barca noastra e dusa in voia vanturilor si, oricat am fi de iscusiti, nu putem ocoli mare lucru. Si e zadarnic sa invinuim pe cineva, ori sa ne punem nadejdea in ceva, esti sortit fericirii, ca si nefericirii, inainte de a iesi din pantecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cat mai putin, ori deloc. Nimicul pe care-l cere, viata i-l da. Si nenorocit e cel ce simte si vrea, el n-are niciodata indeajuns.”

„Am sa mor curand, caci matele imi sunt arse de rachiu. Priveste-ma bine si adu-ti aminte, ori de cate ori vei voi sa scuipi pe un betiv, ca eu, unchiul tau Anghel, om curat si iubitor de viata curata, am ajuns betiv si am murit betiv din vina nimanui„. (insemnarea autorului)

„Am voi fericirea intreaga, fericirea usuratica, inedstularea carnii desarte… Si ca s-o am, m-am zbatut aprig. Douazeci de ani de lupta, pentru ca sa dobandesc o femeie frumoasa, care adoarme mancand, acareturi infumurate cari ard ca paiele, vite cari dispar, copii care mor, aur care-ti aduce lovituri de maciuca, o camasa curata care e murdara a doua zi. Toate astea trebuincioase unui trup care s-a desprins de capul meu, care mi-e tot asa de strain ca si boarfele care-l acopar, trupul asta care putrezeste acuma, care nu mai e decat un hoit! Am petrecut o viata de om, un sfert de veac, sclav al acestei putreziciuni, pe care as vrea s-o vad mancata de corbi, asa cum e in clipa de fata roasa de viermi. Un sfert de veac… Si nici intr-un moment, n-am bagat de seama ca aveam un cap, un creier, o lumina pe care putregaiul si viermii nu pot s-o atinga.”

„Inima noastra… Biata noastra inima! sa-i plangem de mila! Un pumn de carne ce nu inceteaza a bate… un nap care poarta in el vesnicia, care e izbit de miscarea vesnica de indata ce intalneste caldura pantecului femeiesc, cand nu trebuie sa fie mai mare decat un varf de ac. Creste si bate, sufera, se bucura si bate neincetat de la nastere pana la moarte… Haide… sa fim drepti cu aceasta dusmanca. Ne da cam mult de furca, e adevarat, dar o face din marinimie! Iacata si amintirile… Blestematele amintiri! In sfarsit… hai sa mai traim o clipa din trecutul asta grozav! (…) Daca izvorul lacrimilor mele n-ar fi secatuit, bucuros as plange nitel de mila omului ce fusei acum douazeci de ani…”

„Hotarat, omul nu-i decat un biet animal! Scurgerea anilor ii incearca, ii schimba simtirile si-i vatama sufletul mai lesne decat dobitoacelor, cari raman aceleasi in ciuda vremii.”

„Nu-ti doresc niciun rau, dar raul e in tine, Caci daca e ingaduit patimei omenesti sa cada peste ciuma luand-o drept curatenie, nu e ingaduit sa te molipsesti cu bunastiinta. Pacea sa fie cu voi, dar, temeti-va de Dumnezeu si de viermii cei neadormiti! (ei) sunt aici, sub zdrentele astea care-i acopera pe ei si pe hoitul meu viu… Ma rod incetul cu incetul, de un an. si, de un an nu mai am nimica viu, decat creierul, capul. Totul s-a topit! Praful s-a ales de mandrele lui acareturi, de mandrii sai copii, de barba lui neagra, de camasa lui curata, de cizmele lui de lac… Topit, corpul care n-a cunoscut niciodata osteneala si boala! Si ceea ce niste ciomagasi n-au izbutit sa prabuseasca, viermii cei neadormiti au prabusit! Singur, creierul lupta cu barbatie… El imi slujeste de felinar nestins intr-o noapte fara de sfarsit, noapte care a inceput in seara cand fiul meu a fost coborat in groapa… In clipa aia, felinarul s-a aprins… si n-a mai fost untdelemn pentru alta intrebuintare… Totul pentru el…pentru flacara lui… asa am ajuns la mantuire…”

„Dar raul, ca si binele, sunt doua puteri ale aceleiasi vieti, si viata se sinchiseste prea putin de ce gandim si de ceea ce ne priveste. Pentru ca suferinta si bucuria sunt doua indrumari potrivnice ale aceluiasi vant orb. Mana-ti barca cum vei crede, traieste si mori. „

„Nu numarul anilor face viata, ci ceasul trait fara silnicie. Pentru omul liber, tot ce nu e libertate e moarte, dar o moarte fara de sfarsit.”

„De indata ce omul e prea fericit, el ramane singur… si tot singur ramane cand e prea nefericit. I-asa: in groapa mica oricine poate sa sara cu tine, dar nimeni nu te urmeaza in prapastie. Fericirea intreaga e ca si un fel de prapastie.”

„Trebuie sa stii sa mori pentru nebunia ta. Dar sa nu te amesteci niciodata in nebunia altuia”.

„Imi bat joc de ce e drept… si de ce e nedrept… si de ce viata da… si de ce nu da…Pieptul meu e toata viata. Ce vrea el, o vreau cu pretul vietii!

„In inima fiecarui om doarme un vierme care incepe sa roada naprasnic, de indata ce se trezeste. La omul moale, viermele asta nu se desteapta niciodata su rareori, si atunci e drept ca sa caste si sa adoarma din nou, asta e omul care se impiedica de zece ori pe zi de acelasi pietroi, se supara, injura, dar nu urneste piatra din loc, sau, cand ii scartaie usa, se multumeste sa spuna: „blestemata usa”, dar n-o unge ca sa nu mai scartaie. E omul pe care Dumnezeu l-a facut, nu stiu de ce, la sfarsitul saptamanii cand avea creierul obosit de atatea minunatii infaptuite pana atunci. Dar Demonul, care nu facuse decat sa trandaveasca si sa sacaie pe Creator toata saptamana, se folosi de ziua de duminica si adauga tigvei omenesti o doaga a lui, doaga satanica, aceea care face pe om sa turbeze de indata ce un lucru nu-i e pe plac. Bineinteles, in toiul noptii care trecuse, omul de rand avusese tot ragazul sa populeze tot pamantul cu prosti, si iata de ce se vad asa de putini oameni cari isi fac sange rau.”

V-am facut curiosi, nu?