Cu cat privesc mai atent in jurul meu, cu atat descopar mai multe femei-caracatita. Stiti voi, femeile alea “cu inima mare” , de fapt cu trei inimi intocmai ca si caracatita, cu bratele intinse pregatite de orice, sa stranga, sa repare, sa imbratiseze. Ele, ele sunt femeile caracatita.
Caracatita are trei inimi. Si femeia, la fel. In pieptul ei bat trei inimi: una pentru radacinile ei, pentru cei care i-au dat puls, i-au tinut mainile sa faca primii pasi, i-au fost umbra cand a plecat in lume si nord cand o cutreiera. A doua inima ii bate pentru dragoste, pentru pasiune. Ahh, ce bine ar fi daca femeia ar avea si noua creiere ca o caracatita! Poate i-ar fi mai usor si mai simplu sa depisteze partenerul cu care sa scrie o poveste de dragoste ca-n carti! Poate ar fi mai putine inimi ranite, mai putine dezamagiri, mai putine dureri si mai multe exemple de dragoste, integritate, respect, toate nascute din zvacul unei inimi. Dar, si cand inima asta se amesteca cu o inima pe masura, creste ca-n povesti si se camufleaza cu intreg Universul de parca lumea ar fi inceput si s-ar termina cu ele doua.
Si, femeia asta caracatita, mai are o inima. Una care nu incepe sa ii bata pana cand in pantecul ei nu palpaie o viata. O inima care ii creste cu intelepciunea celorlalte doua, pe care o educa din dragostea celorlalte doua si pe care o ridica deasupra lor ca si cum ar fi incununarea tuturor inimilor lumii. Inima asta este cea de mama. Habar nu avea femeia caracatita cate poate duce si trai, cat de mare e lumea pana cand nu a inceput sa asculte bataile celei de-a treia inimi. Si, intocmai ca o caracatita care se infometeaza pana la moarte pentru oualele ei, femeia caracatita invata sa traiasca, sa iubeasca si e gata sa isi infometeze toate dorintele, toate fricile si toate piedicile, pana la ultima suflare, pentru fiecare dintre puii ei.
In afara de a iubi incomensurabil cu fiecare inima a ei, femeia mai are ceva din caracteristicile caracatitei: mainile. Desi, fizic nu are opt brate ca o caracatita, si nici nu i se regenereaza, mainile femeii pot fi de toate. Bratele femeii-caracatita pot ridica omuleti care invata sa faca primii pasi dar si oameni mari care invata din greseli. Mainile ei strivesc in stransoarea lor frici si incarca de curaj mainile care o strang. Mainile ei alina dureri vazute si nevazute, mainile ei spala si curata pete vazute si pete auzite, mainile ei pot pune degetul pe rani pentru a le vindeca sau pentru a le adanci. Off, cate pot face si cat de minunate sunt mainile femeii-caracatita!
Daca ar fi sa ne uitam in simbolistica celor doua, atat femeia cat si caracatita sunt descrise in mitologii si legende ca fiind fiinte inteligente cu o usurinta aparte in a crea resurse. Si nu-i asa? E ceva in viata noastra care nu miroase a femeie? De la mancarea preferata, vorba dulce care alina, sau privirea care poate ingheta sau topi, de la lucrurile pe care le folosim pana la invataturile pe care le purtam in suflet, toate poarta aroma unei femei, de parca ea, femeia este aroma intregii lumi si solutia tururor problemelor. Femeia asta care stie sa rupa din ea, intocmai ca o caracatita, pentru a oferi altora, femeia asta care-si lasa parfumul si amprenta pe fiecare moment al unei vieti sau chiar a mai multora, femeia asta caracatita merita toata dragostea lumii, intreit si cu intensitatea batailor tuturor inimilor pe care le poarta in piept si in suflet.