Mi-e dor de tata…

Bazaiam pe un blog si am dat de-o poza cu un batran citind la bolta casei… Mi-au dat lacrimile. Parca-l vedeam pe tata citind sub bolta, o imagine care ti se desfasura in fata ochilor imediat ce intrai pe poarta. Daca aveai rabdare si stateai bine cu nervii, mai asteptai 2 secunde pana sa o auzi pe mama si sa o vezi agitandu-se dintr-o parte in alta. „Aurica, mai lasa cartile alea, tu nu vezi ca nu gasesc canta galbena?!”. „Si ce vrei sa faci cu ea, intreba tata fara sa ridice ochii din carte, la ce-ti trebuie canta galbena?!”. „La dracu imi trebuie, la aia! Nu-mi trebuie, dar n-o gasesc!”.

Tata punea cartea pe cotiera scaunului, un scaun mare de masina pe care si-l transformase „in loc de citit”. Se ridica in bastoane si mergea cu fruntea ridicata dar cu corpul aplecat in fata, cauta cu privirea si cand dadea cu ochii de canta ii zicea mamei „Uite-o, fa muiere”, ii arata cu bastonul in directia cantii si se intorcea parca pe calcaie. „Acu, sa te vad ce faci cu ea!”

Intai a fost un singur baston care-l ajuta sa mearga. Apoi, au inceput durerile „alea mari” si a inceput sa mearga in doua bastoane. N-a vrut la doctor, „nu au aia leac pentru mine” spunea mereu zambind, de parca el si numai el era buricul pamantului. Si este … pentru mine. A renuntat la multe in ultimii ani, de la doua sticle de rom a trecut la una, de la doua pachete de tigari, a trecut la unul. Apoi a renuntat si la sticla aia de rom si la tigari. La citit n-a renuntat tata. Spre deosebire de mama, el nu isi pierdea niciodata ochelarii. Nici nu le rupea vreun brat, nu-i bandaja si nici nu-i lega cu elastic. Isi lua ochelarii, isi lua cartea si trecea sub bolta. De acolo ar fi putut vedea toata lumea care trecea pe strada. Dar nu il interesa. Cand citea, parca nici nu era acolo. Se misca din cand in cand cand avea treaba. Si atunci punea semn de carte (cele mai multe facute de el) pentru ca o pagina indoita urateste cartea si supara autorul. Se mai rupea din citit cand venea postasul. Ne stia de mult, stia ca tata abia mai merge si ca tinem cainii legati. Intra in curte, venea sub bolta, ne saluta pe ai din curte si ii dadea lu` tata ziaru. Uneori mai ramanea la un pahar de „ceva” si mai stateau de vorba, alteori place grabit, ca era vremea pensiilor.

Habar nu avem ce conteaza in viata. Invatam din fiecare experienta cate putin si credem ca am gasit cheia unei vieti fericite. Poate daca mi-as fi folosit aparatul sa fotografiez mai putini fluturi si mai putine flori, azi as fi avut o poza cu tata sub bolta casei. Poate daca stateam si noi, macar o data, cuminti la poza as fi avut o fotografie in care tata sa fie exact cum era: inalt, frumos, destept, invatat. Da` noi ne strambam intr-una si oricat de drag imi e sa ne vedem zambind in poze, parca mi-e ciuda ca-n toate tata apare ori cu vesta groasa pe el, ori cu pantalonii de CFR, ori cu vreo caciula de „astrahan”, ori cu bastoanele langa el. As vrea sa-l mai vad o data, stand asa… visator, citind sub bolta, in fotoliul lui improvizat… Mi-e dor de tata…..