De Marin Sorescu m-am indragostit, greu si tarziu, abia prin facultate, teatrul nu e chiar genul meu. Cu toate astea, „Paracliserul” mi se pare cea mai frumoasa lectie despre Credinta (dupa Alexis Zorba, desigur) si cea mai dureroasa radiografiei a vremurilor atat de religioase si totusi atat de lipsite de credinta, pe care le traim. „E o catedrala uitata. Oamenii atat s-au istovit cladind-o, incat cum i-au pus motul sagetii in varf, cum au uitat-o. Incepusera s-o uite de mult, de secole, iar in clipa aceea, uitarea s-a produs, totala, instantaneu. *Bine c-am facut-o si pe asta* – au zis, si-au inceput sa se gandeasca la altceva. In orice caz,…