Asta e una dintre intrebarile pe care o primim frecvent si daca sunteti ca mine, raspundeti ca mine: “nimic”. Cand, de fapt, lucrurile nu stau niciodata asa. Intotdeauna, in fiecare zi facem cate ceva. Dar, ne-am setat sa privim doar lucrurile marete incat banalizam chiar si existenta noastra. Nu va cert, nu va dau sfaturi, nici eu nu reusesc sa invat lectia asta din nefericire…
Si, ma gandesc acum ca se termina un an destul de plin pentru mine, se incheie un ciclu de aproape doi ani in care am experimentat temeri si sentimente pe care nu mi-as fi dorit sa le traiesc si privesc la “nimicul” din urma si imi dau seama ca m-am “banalizat” desi nu meritam. Bine, eu oricum merit statuie, din aia mare stralucitoare cu o fantana a dorintelor la picioare, dar, sa trecem peste!
De exemplu, ultima luna. Ultima luna din viata mea in care desi am raspuns deseori cu “nimic” la intrebarea “ce ai mai facut?” A fost una plina de alergaturi si nebuneli. Intai, am facut accident cu masina, sa zicem ca am acordat prioritate dar nu integral, ma rog. Asta putea fi un accident banal daca legislatia rutiera din Danemarca nu ar fi asa de stricta, dar nah, prostia si domnia se platesc in viata. Desigur ca am invatat ceva din asta, am invatat ca da, secunda aia dureaza si conteaza mai mult decat credeam eu, ca da e ok sa fiu mama aia megaprotectoare care isi leaga copiii in scaune si centuri chiar si pentru un drum scurt. Si, am mai invatat ca depind de masina.
Dar asta am realizat abia in saptamana imediat urmatoare, cand incepand serbarile la scoala si gradi si cand toate treburile depindeau cumva de un transport a cel putin doi copii… si uite asa, gimnastica, pian, servari, intalniri cu mos Craciun, petreceri de copii, cumparaturi si toate cele au fost facute fie cautand solutii la minut, fie pasandu-i-le “romanticului” , fie facandu-mi curaj sa ii conduc “autobuzul” si realizand ca pot sa o fac si pe asta…
Apoi, in tot nimicul asta am mai invatat si ca o iritatie la ceafa nu inseamna prezenta paduchilor pe care tu ii crezi mici si invizibili dar te hotarasti totusi sa chinui copilul cu solutii si perie de zici ca tesali calul! NU! Poate insemna o reactie alergica la orice, iar medicul poate prescrie un sirop care nu chinuie si streseaza copilul, oricum dezamagit ca nu are “parpadusi”…. Deh, pe vremea mea era rusine sa fi paduchios, acum toata clasa spera sa ia “parpadusi” de parca ar fi impartit bomboane de pom…
Apoi, e sezonul ala cu muci, tuse si febra. La mine, toate zarurile sunt norocoase. Dar nu am facut nimic si am stat cuminte cu cate un copil pe picioare, cu altul in brate, cu siropuri si tot ce trebuie ca sa ii repun pe picioare pe rand, in functie de nevoi si starea vremii. Si supa e calda, si gainile-s la locul lor, si animalele mele paroase lasa par prin casa… si eu, tot nimi…
Si, tot in nimicul meu, am invatat sa folosesc masina de cusut chiar daca vin dintr-o familie unde si barbatii stiu sa o foloseasca, iata-ma si pe mine bomboana pe coliva, invatand la batranete ca pot sa lucrez si “smart” nu doar “hard”. Bine, mai am de lucrat si invatat dar tot e mai mult decat nimic sa stii sa tragi niste ciorapi de Craciun, niste pagini de quiet book, sa schimbi bobina sau acul masinii de cusut care statea de bibelou in garaj.
Am invatat ca prietenii adevarati nu sunt doar atenti la tine ci uneori si la nevoile si dorintele tale, alea nebune. O baie luunnga fara griji, o tunsoare noua, un suport de Craciun la care visai si care putea fi facut doar manual, sau o placa de metraj, toate astea au alt gust cand le primesti. Nu pentru ca iti pica din Cer, ci pentru ca realizezi ca nu esti asa invizibila cum credeai, ca nebunia aia a ta e si ea luata la pachet o data cu tine si nu e doar acceptata. Ba, uneori e chiar pretuita…
Realizez usor ca din “nimic” devine cumva un manual cu multe lectii. Sa fiu sincera, am mai invatat si cateva lectii dar pe negativ, am mai trait niste dezamagiri dar asta pentru ca impotriva tuturor recomandarilor, eu continuu sa caut binele in oameni. Dar, cine as mai fi daca nu as fi eu?!