Marin Sorescu – Paracliserul

De Marin Sorescu m-am indragostit, greu si tarziu, abia prin facultate, teatrul nu e chiar genul meu. Cu toate astea, „Paracliserul” mi se pare cea mai frumoasa lectie despre Credinta (dupa Alexis Zorba, desigur) si cea mai dureroasa radiografiei a vremurilor atat de religioase si totusi atat de lipsite de sfintenie, pe care le traim. Piesa de teatru  „Paracliserul” e dura, te face sa intelegi mai bine ceea ce asteapta Dumnezeu de la tine si ceea ce-i oferi tu, nu ca si credincios, ci ca membru al societatii „pupatoare de moaste”.

„E o catedrala uitata. Oamenii atat s-au istovit cladind-o, incat cum i-au pus motul sagetii in varf, cum au uitat-o. Incepusera s-o uite de mult, de secole, iar in clipa aceea, uitarea s-a produs, totala, instantaneu. *Bine c-am facut-o si pe asta* – au zis, si-au inceput sa se gandeasca la altceva. In orice caz, nu la alta catedrala, nu se mai fac catedrale. Asta e ultima, iar eu sunt ultimul. Stiti? Catedrala asta este uitata, da, foarte uitata. Iar eu sunt un paracliser… voluntar. (…) N-a avut credinciosi nici macar cat o brosca testoasa, (…) pustiul parca e mai mare cand te plimbi prin el…(..) Daca s-ar stabili intr-o zi ca, uite, frate, asta e centrul Cerului, toti ar da buzna aici, s-ar imbranci, ar face razboaie… care mai de care sa se stabileasca aici, pe zid, sa-si faca si case… Piatra asta e Ochiul lui Dumnezeu – sa se zica – si, toti s-ar intinde pe ea, ca soparlele. *Iti intram in ochi, Doamne vezi-ne.* Dar, asa, nimeni. niciun fel de grija….”

P.S. Fii fericit ! Ai alta treaba?!

UPDATE Am gasit si varianta in teatru radiofonic!