Marin Sorescu – Paracliserul

De Marin Sorescu m-am indragostit, greu si tarziu, abia prin facultate, teatrul nu e chiar genul meu. Cu toate astea, „Paracliserul” mi se pare cea mai frumoasa lectie despre Credinta (dupa Alexis Zorba, desigur) si cea mai dureroasa radiografiei a vremurilor atat de religioase si totusi atat de lipsite de credinta, pe care le traim.

„E o catedrala uitata. Oamenii atat s-au istovit cladind-o, incat cum i-au pus motul sagetii in varf, cum au uitat-o. Incepusera s-o uite de mult, de secole, iar in clipa aceea, uitarea s-a produs, totala, instantaneu. *Bine c-am facut-o si pe asta* – au zis, si-au inceput sa se gandeasca la altceva. In orice caz, nu la alta catedrala, nu se mai fac catedrale. Asta e ultima, iar eu sunt ultimul. Stiti? Catedrala asta este uitata, da, foarte uitata. Iar eu sunt un paracliser… voluntar. (…) N-a avut credinciosi nici macar cat o brosca testoasa, (…) pustiul parca e mai mare cand te plimbi prin el…(..) Daca s-ar stabili intr-o zi ca, uite, frate, asta e centrul Cerului, toti ar da buzna aici, s-ar imbranci, ar face razboaie… care mai de care sa se stabileasca aici, pe zid, sa-si faca si case… Piatra asta e Ochiul lui Dumnezeu – sa se zica – si, toti s-ar intinde pe ea, ca soparlele. *Iti intram in ochi, Doamne vezi-ne.* Dar, asa, nimeni. niciun fel de grija….”

Dureros de sincera, piesa de teatru „Paracliserul” ne face sa ne intrebam daca suntem cu adevarat credinciosi sau doar „mergatori la Biserica” si ne aminteste ca nimic nu se cladeste fara credinta, indiferent care este (Dumne)zeul caruia ne rugam…

P.S. Fiti fericiti! Aveti alta treaba?!