Category Raftul cu carti

Paulo Coelho – Invingatorul este intotdeauna singur

Pe Coelho l-am adoptat dupa ce multa vreme, ca multi altii, am considerat ca romanele lui sunt scrise de consoarta si semnate cu pseudonim. Romanele lui Coelho sunt usor de citit, marcate de o filosofie usoara dar totusi plina de floricele, tocmai acest aspect m-a facut sa cred ca sotia sa este cea care ii scrie cartile. Dar, recunosc ca l-am adoptat si ca i-am citit aproape toate romanele, e numai bun de citit in tren sau in drum spre serviciu.

In invingatorul este intotdeauna singur Coelho renunta la obsesia pentru mistic si la ridicarea femeii la rangul de zeita, divinitate sau chiar religie asa cum obisnuieste in mai toate cartile sale. De data aceasta romanul este unul usor politist, cu o atentie desavarsita asupra personajelor, tiparelor umane si a realitatii de zi cu zi. Actiunea se petrece in timpul Festivalului de Film de la Cannes iar Coelho aduce la cunostinta dedesubturi si tipare umane despre care participantii si oamenii din jurul Festivalului (fac acum referire la stafful tehnic) stiu prea bine. 

Read More

Panait Istrati – Mos Anghel

„Sa nu dea Dumnezeu omului, atata cat poate sa duca pe umeri! Si cate nenorociri nu poate un om sa duca pe umerii lui!

Imi place golanul asta de nu mai pot! De la felul in care scrie, pana la povestea vietii sale. L-am furat tot de la tata, cred ca prima oara am citit si rascitit Codin, una dintre cartile care imi ramane agatata de suflet, orice ar fi. Mos Anghel insa mi-a raspuns la niste intrebari legate de Dumnezeu, de simplitate si de lucrurile care conteaza cu adevarat in viata. Dar mai ales, mi-a reamintit cat de fragili suntem. Iar citatul asta despre cat si cum ni le da Dumnezeu, e filosofie de viata. Prima oara m-am impiedicat de el in Codin, apoi l-am citit si in Chira Chiralina, iar daca apuci sa citesti macar franturi din povestea vietii lui Panait Istrati, intelegi de ce acest citat este omniprezent in scrierile sale.

Cartea este despre un om ajuns la capatul puterilor emotionale, care se avanta intr-un fel de sinucidere prelungita, chinuindu-se cu propriile regrete, decizii si dureri. O automutilare emotionala, un masochism sentimental (!) care va servi lectii de viata celor din jur. Pe alocuri, lectiile de viata oferite de Mos Anghel nepotului sau, si felul in care sunt oferite, se aseamana cu cele din Zorba Grecul fara a fi vorba de inspiratie. Cred ca asemanarea se datoreaza aprecierii si apropierii dintre Kazantzakis si Istrati care au fost buni prieteni.

Mos Anghel este povestea unui om muncitor, iubit si respectat, un om ca toti romanii aia simpli, barbat care isi tine casa si impune respect celor needucati sa respecte. Un pic dur, arogant dar cu dragoste fata de oameni si de Dumnezeu. Insa cand soarta incepe sa il puna la incercari, Mos Anghel mai gaseste in el o sfarama de speranta si lupta pana la ultima suflare chiar daca isi ingroapa sotia si doi copii. Sa fie soarta mai puternica decat omul? Sa mai gaseasca omul puterea de a lupta dupa ce isi ingroapa si al treilea copil? Sa mai gaseasca omul putere sa traiasca demn si moral, cu iubire de oameni si de Dumnezeu? Asta numai romanul ne spune, eu doar va spicuiesc citate!

„A lor e vina (a preotilor), daca astazi eu nu mai am credinta in Dumnezeu. De ce s-au apucat sa ne dea un arhitect atotputernic si care se amesteca intr-una in viata noastra? Nimic nu e adevarat in povestea asta. Dar adevarul trebuie sa fie undeva. Unde? nu stiu. Ce stiu e ca traim, suferim si murim prosteste, fara sa stim nici de ce, nici cum. Mai stiu ca marea noastra greseala e ca alergam prea tare dupa fericire, pe cand viata ramane nepasatoare dorintelor noastre. Daca suntem fericiti, e din intamplare, iar daca suntem nenorociti, e tot din intamplare. In marea asta plina de stanci, care e viata, barca noastra e dusa in voia vanturilor si, oricat am fi de iscusiti, nu putem ocoli mare lucru. Si e zadarnic sa invinuim pe cineva, ori sa ne punem nadejdea in ceva, esti sortit fericirii, ca si nefericirii, inainte de a iesi din pantecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cat mai putin, ori deloc. Nimicul pe care-l cere, viata i-l da. Si nenorocit e cel ce simte si vrea, el n-are niciodata indeajuns.”

Read More

Nikos Kazantzakis – Zorba Grecul

zorbaExista o carte in lumea asta, care mi-a dat nume, dar cartea care mi-a marcat sufletul, este cu siguranta, aceasta capodopera a lui Kzantzakis. Imi amintesc ca mai aveam cateva pagini pana sa citesc finalul, plangeam ca un copil si umblam cu cartea in geanta oriunde mergeam, dar nu voiam sa o termin de citit.  Mi se parea ca citind-o, mi-as pierde viata, as pierde trairile si sentimentele pe are le-am descoperit citind-o.

„Zorba Grecul” mi-a schimbat perceptia despre viata, relatia cu Dumnezeu, relatia cu ceilalti. Mi-a schimbat perceptia despre ceea ce le datoram cu adevarat celor din jurul nostru. Pentru mine, nu este o carte care iti schimba sau iti salveaza viata ci este o carte care te trezeste la viata.

Chiar daca ati vizionat filmul, nu ezitati sa cititi cartea, impactul asupra voastra va fi mult mai puternic, mai intim si mai devastator. Nu am sa va povestesc firul cartii, nu asta vreau. Dar am sa va introduc in lumea lui Zorba cu un citat care ma face mereu sa plang. Spor la citit!

“Mi-am amintit de-o dimineata in care am descoperit gogoasa unui vierme de matase in scorbura unui copac in clipa in care fluturele sfarama invelisul si se pregatea sa iasa. Am asteptat o buna bucata de timp, dar prea intarzia sa apara si eram grabit. Enervat m-am aplecat si ma inceput sa il incalzesc cu rasuflarea mea…Il incalzeam, nerabdator si minunea a inceput sa se infiripe sub ochii mei intr-un ritm mai rapid decat al naturii…Invelisul s-a desfacut, fluturele a iesit tarandu-se si n-am sa uit niciodata dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile ii erau inca lipite si se chinuiau zbatandu-se cu tot cu trupusorul lui, sa si le desfaca. Aplecat asupra lui, il ajutam cu rasuflarea mea. In zadar. O nerabdatoare maturatie era necesara si desfacerea aripilor trebuia sa se faca incet, la soare:acum era prea tarziu. Rasuflarea mea obligase fluturele sa se iveasca, mototolit, inainte de soroc. Se zbatea disperat si dupa cateva secunde, mi-a murit…in palma… Pentru ca azi inteleg foarte bine, fortarea marilor legi, e un pacat de moarte. In treburi din acestea nu trebuie sa ne grabim, sa fim nerabdatori, ci sa urmam cu incredere ritmul vesnic…”

Read More